Scrisoarea de protest pe care preotul ieşean, emigrat în 2011 în Scoţia, i-a trimis-o unui senator din Parlamentul României a devenit viral pe internet şi este la fel de actuală şi astăzi. Preotul ieşean Ioan-Florin Florescu este unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi români din diaspora.
A devenit celebru în comunităţile de români din toate colţurile lumii în 2011, după ce i-a trimis o scrisoare deschisă de protest unui senator român. Ioan Florescu tocmai emigrase în Scoţia. Fusese preot la ţară, editor la Editura Polirom şi cercecetător ştiinţific la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. A lucrat în cadrul unor proiecte culturale majore, precum Septuaginta şi Biblia de la 1688. Munca sa urma să se traducă în publicarea primei ediţii critice a celei mai vechi Biblii româneşti.
A plecat însă din ţară, cu tot cu familia, sătul de lipsuri şi de criza morală acută a societăţii româneşti şi a clasei politice. Îşi câştigă existenţa muncind ca „delivery-boy” pentru o pizzerie indiană, dar continuă şi misionariatul în Scoţia: „spovedesc pe unde pot, vorba lui Ţuţea”, scrie el cu umor pe blogul personal, platformă unde ia poziţie activ împotriva derapajelor pe care le constată în ţară, inclusiv cele ale Bisericii Ortodoxe Române.
Scrisoarea, care avea să-l transforme într-un adevărat „purtător de cuvânt” al diasporei româneşti, a fost publicată în decembrie 2011, în replică la un mesaj formal adresat cu ocazia Zilei Naţionale „românilor de pretutindeni” de către Viorel Badea, senatorul comunităţilor românilor din Asia şi Europa în Parlamentul României.
Redăm, mai jos, preluat de pe blogul personal, textul integral care a devenit la scurt timp viral pe internet şi care este la fel de actual şi astăzi:
”1 decembrie. Scrisoare deschisă către dl. senator Viorel Badea.
Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh, o scrisoare din partea d-lui senator Viorel Badea, care s-a gîndit să mă felicite cu ocazia, cică, „Zilei românilor de pretutindeni”. Dau mai jos scrisoarea d-lui senator, urmată de răspunsul meu, pentru că, nu-i așa, nu se cuvine să te heretisească omul, iar tu să nu-i întorci amabilităţile.
1 decembrie.
Dragi români de pretutindeni,
Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni” vă adresez vouă, românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească. Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.
Trebuie să ne amintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”
Doresc să vă felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a României”. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi spre viitor cu optimismul, curajul şi încrederea cu care au făcut-o şi strămoşii noştri, de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în inumanele închisori comuniste.
Cu aceste ocazii, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei.
La Mulţi Ani România!
La Mulţi Ani români de pretutindeni!
Birou Senatorial Viorel Badea
Senator Pentru romanii din Europa si Asia
Membru al Delegatiei Permanente a Parlamentului Romaniei la APCE
Presedinte al Comisiei pentru Romanii de Pretutindeni
Tel/Fax: 0213101911
http://www.badeaviorel.ro/
Dragă Domnule Senator Viorel Badea,
Sînt și eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu știam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulțumesc pentru caldele urări și îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă privește pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresați. Nu am adus nici o „contribuție” comunității care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românești”, nu practic sport de performanță sub drapelul țării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orășel scoțian.
Alta ar fi fost însă situația dacă mi-ați fi scris, dvs. sau unul dintre numeroșii dvs. colegi din Parlament, acum șase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iași. Aș fi putut să vă răspund că sînt cercetător științific la Universitatea Al. I. Cuza și că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediție critică a celei mai vechi Biblii românești (știați că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediție critică?).
M-aș fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanță sub drapelul țării, cum spuneți, și m-aș fi lăudat că am dus și eu puțin din „graiul țării” mele pe la Paris și Geneva, sau că mi-am petrecut șapte ani printre vechile manuscrise românești, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-ați scris, nici eu nu v-am răspuns. Așa merg lucrurile, cum s-ar spune.
Dar de ce îmi scrieți tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, și ne-am alăturat și noi „românilor de pretutindeni” care își caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în țară?
Ca să îmi arătați că vă pasă?
Dacă vă pasă atît de mult de „valorile și tradițiile românești”, de ce nu mi-ați scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în țară? De ce nu m-ați întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu și colegele mele, tineri doctori în filologie și slujbași ai culturii române pentru care suspinați acum? V-aș fi rugat atunci, dacă știam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceți ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente.
V-aș fi chemat la Iași să vedeți cum trăiește de pe o zi pe alta un antrenor de performanță, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, și cum niște copii devotați se antrenează să devină campioni pe podelele roase și pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aș fi dus prin oraș și v-aș fi arătat Filarmonica ieșeană, care de zece ani stă să se prăbușească sub schele, și Teatrul Național, mutat într-un cub de carton. Și la urma urmei, dacă tot invocați acum cuvintele lui Sadoveanu și îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aș fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mințit, furat și umilit în țara mea. Și că am obosit să devin „vrednic” printre șmecheri, canalii politice și „băieți deștepți”.
Dar, repet, nici dvs. nu m-ați întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Și atunci, de ce m-ați găsit tocmai acum?
Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiți pe emigranții români cu ocazia unei așa-zise „zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor și a României din care găștile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine și pe alte milioane de compatrioți, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinții și prietenii și să ne căutăm pe aiurea pîinea și dreptatea. Ce sărbătoare vedeți în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărțite, pentru frații și prietenii lăsați în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în țară de dorul lor. Și, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.
Iertați-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiți dvs. de „valorile românești”. Ocupați-vă de ele în țară, acolo unde „cultura și valorile românești” sînt lăsate în paragină. Și v-aș mai ruga ceva. Sînteți totuși un reprezentant al clasei politice românești. Aveți decența de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”. În Franța am cunoscut un om care și-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoși. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiți eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veți putea vedea și auzi într-un documentar tv despre Revoluție, apropo, nu-i așa, de cei care „fac cinste țării natale”).
La sfîrșit, aș vrea să vă asigur că nu mi-e rușine că sînt român. Așa mi-am învățat și fetele, să nu le fie rușine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e rușine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aș cere să păstraţi măcar distanța tăcerii?
Ioan-Florin Florescu”
Vasile Moraru says
Trist ca s-a ajuns aici, insa ma bucur ca exista acest punct de vedere: o nemultumire atat de mare fata de clasa politica poate fi startul spre un militantism activ prin care tara si statul roman sa-si recapete demnitatea. Sustinerea (re)devenirii Romaniei monarhie constitutionala si a Regelui Mihai pe tron.
adriana says
Bravo Ioan! Sunt si u o emigrata in Italia de 15 ani, si tot din Iasi! 🙂 Eu lucrez ca traducator cind se poate. Asa scrisoare mai rar, e tot adevarul gol golut in ea. Oameni ca acestia care piaptana numai cind le convine, sunt niste ipocriti si smecherani ca tiganii care populeaza tara aia cu manelele lor la moda. Fac greata de acum. Face greata toata tara aia de acum. Multumesc din suflet pentru curaj!
Balan Sorinel says
Te felicit Florine pentru tot trecutul tau cat si pentru faptul ca-ti poti creste copii intro societate normala. Succes!
Madalina says
Bravo,sincer mi au dat lacrimile când am citit
Sorina Kvalheim says
Daca toti am avea puterea sa scriem astfel de scrisori politicienilor, poate le-am sterge de pe fata zambetul ipocrit. Eu una am ajuns sa urasc toti politicienii. Am fost si eu profeosara de Limba si Literatura romana, intr-un liceu din Transilvania. Am lucrat cu dedicatie si entuziasm. Am trait pentru a trezi in elevi dragostea pentru valorile romanesti. Acum traiesc in Bergen si invat prunci norvegieni sa mearga. Si in fiecare toamna, ma cuprinde tristetea. Mi-e dor sa predau.mi-e dor de Eminescu, de Creanga,Sadoveanu si multi altii. Mi-e dor sa fiu intre oameni din neamul meu. Mi-e dor de mama si de ceilalti din familie. Ma doare sufletul ca nu isi pot vedea nepotetul, nascut la mare distanta de tara mamei sale. Fac si eu ce pot pentru cultura si traditia romaneasca. Pe care o iubesc si de care nu ma voi desparti pana la moarte. Desi, uneori ma simt o tradatoare pentru ca am plecat. As vrea sa am o putere sa ii fac pe politicienii romani sa inteleaga ce au facut cu tara. Exista atata ura la adresa lor, incat cu toate avantajele si confortul vietii lor, nu as dori sa fiu in locul lor. Le doresc doar atat, sa li se intoarca inzecit tot binele pe care l-au facut tarii si natiunii.
Adrian Trica says
Suna ciudat să spun asta, și eu sunt cu bagajele la ușă…Sună ciudat pentru că n-am de gând să plec în vreo vacanță exotică, nici măcar ”până la bulgari”…Care bulgari sunt la doar 15 kilometri de mine…
Cu siguranță această clasă politică va plăti într-un fel sau altul pentru tot ce (nu) au făcut dar, este ca și cum aș fi reabilitat după 25 de ani de temniță grea…
Întâmplător sau nu, un foarte bun prieten al meu, coleg de breaslă cu mine, s-a stabilit și el tocmai în Irlanda…Ciudat mi se pare faptul că, făcându-mi-se dor de el, l-am sunat. Știam că este în țară…Da, era în țară, adică pe aeroportul Otopeni…Am vorbit puțin, pur și simplu mă durea să vorbesc…Ce puteam să-i spun? Că sunt fericit că pleacă undeva, aiurea? Că sunt fericit că nu mai pot vorbi în tihnă cu el, pe malul mării, la o bere rece? Nu puteam să fiu ipocrit, așa că am scurtat cât de mult am putut acea convorbire…
Da…