”N-ati avut niciodata senzatia ca solidaritatea noastra nationala e alcatuita din milioane de singuratati?”

”România seamănă prea mult cu o corabie care pluteşte în derivă, în vreme ce membrii echipajului se scuipă ori se iau la bătaie. E greu să priveşti în altă parte.”

”Impresia mea e că lumea de azi traversează o criză. Am şi un nume pentru această criză: “neobarbarie”. Pentru prima oară, barbaria nu mai vine cu bâta, îmbrăcată în piei de animale şi scoţând chiote sălbatece, să atace “cetatea”, civilizaţia, cum au făcut vizigoţii lui Alaric şi vandalii la Roma. Neobarbaria e produsul civilizaţiei, nu contrariul ei, şi atacă dinlăuntrul cetăţii. Neobarbarul e, de regulă, îmbrăcat la cel mai bun croitor, merge cu limuzina, nu călare, ca strămoşul sau barbarul, are telefon mobil, navighează pe Internet, e vedetă de televiziune.”

Interviu cu Octavian Paler, realizat de Alex. Stefanescu in anul 2003, preluat din ”România Literară”.

ALEX. ŞTEFĂNESCU: În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 vă aflaţi, împreună cu Valeriu Cristea, cu Gabriel Dimisianu şi cu mine, alături de sute de mii de alţi oameni, în faţa sediului CC al PCR. L-aţi văzut, odată cu noi toţi, pe Nicolae Ceauşescu plecând precipitat cu helicopterul. Ce gândeaţi atunci? Cum vi se înfăţişa viitorul?

OCTAVIAN PALER: Am impresia că o să sfârşesc prin a crede că trecutul, în loc să moară, se transformă în rebus. Sau că am mers prin viaţă asemenea unui somnambul. În dimineaţa la care vă referiţi, totul mi se părea de o simplitate pe care acum n-o mai pot socoti nici, măcar, naivă. Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că, poate, eram figuranţi într-un spectacol. Dimpotrivă, puneam bazele unei teorii care, ulterior, mi s-a părut frumoasă. Anume că revoluţia română s-a născut din disperare, nu din speranţă.

Din acea disperare care, golindu-te de orice putere de a aştepta, te goleşte şi de teamă. Nu mai ai ce pierde sau nu te mai interesează ce pierzi. Nu mai ştii decât că “aşa nu se mai poate”. Această disperare, mi-am zis mai târziu, a fost singura pe care Ceauşescu şi Securitatea n-au mai putut-o stăpâni. Căci, împotriva speranţelor, armele erau de ajuns, dar cum să reprimi disperarea unei mulţimi?

Se pare că teoria mea cade, însă, în ridicol, dacă e adevărat ce spun azi diverse voci: că, de fapt, Securitatea l-a dat jos pe Ceauşescu. Până acum doi, trei ani, eram convins că revolta populară a dărâmat regimul comunist, că Securitatea n-a făcut decât să-şi salveze pielea încercând să organizeze, potrivit intereselor ei, vidul de putere. Azi, nu mai jur decât pe lipsa mea de imaginaţie de-acum treisprezece ani. Nu m-am gândit o secundă că libertatea poate arăta şi urât! E drept că, deşi aveam şaizeci şi trei de ani, experienţa mea în materie de libertate era aproape nulă.

Abia ieşeam din adolescenţă când am văzut primele tancuri ruseşti. Pe urmă, a trebuit să învăţ mersul pe sârmă. Decenii în şir am fost liber doar între frică şi stăpânirea fricii. La 22 decembrie 1989, eram ca un animal crescut în captivitate care descoperă, buimăcit, că, brusc, cuşca s-a deschis. Mă găseam, parcă, în transă. Şi, poate, nu numai eu am avut vertijul depresurizării care se producea în viaţa noastră. De altfel, aşa îmi explic de ce ne-am făcut atunci iluzii prea mari, înfrumuseţând totul, inclusiv pe noi înşine, şi pregătind, prin acel desfrâu al iluziilor, dezamăgirile de mai târziu.

A fost cea mai inocentă zi şi, poate, singura a post-comunismului. Amintiţi-vă cum era. Era soare şi aproape cald. Veniserăm la Uniunea Scriitorilor pentru că ne dăduserăm întâlnire acolo şi n-am putut intra. Cineva ordonase să fie ferecată poarta cu un lanţ. Ne-am vârât în cele din urmă într-o coloană de muncitori care venea dinspre Piaţa Victoriei şi am ajuns în Piaţa Palatului. În afara noastră, nu era nici o figură cunoscută în jur. Dar ce extraordinar sentiment de solidaritate am trăit în acea mulţime de necunoscuţi!

De obicei, mulţimea îmi produce o senzaţie de disconfort, mă face să doresc să fiu singur. Atunci, era ceva contagios în aer. Mulţimea mă apăra de propria mea frică. În clipa când a început să se învârtă un elicopter deasupra noastră, m-am gândit că se va trage cu mitraliera în noi. Dar eram, parcă, sub anestezie. Dacă am trăit o ficţiune atunci, eu am luat-o în serios. După ce ne-am despărţit, am umblat o vreme pe străzi, nu m-am dus acasă. Eram ameţit de o uşurare pe care nu mi-o pot aminti fără o strângere de inimă. Mă simt, cum să vă spun? ca un strigoi întors în ruinele unui miracol.

Judecând retrospectiv, ce credeţi despre modul cum v-aţi petrecut anii 1990-2002? Aţi procedat bine cheltuind treisprezece ani din viaţa dumneavoastră urmărind şi comentând viaţa politică? Ce plan de viaţă v-aţi face dacă am da timpul înapoi şi ne-am afla iar în 1990?

– Simt nevoia unui mic ocol ca să mă fac mai bine înţeles. Eu sunt alcătuit anapoda, din tendinţe contradictorii. Pe de o parte, mi-a fost dat să am un mare egoism vital, din pricina căruia nu pot fi decât laş în faţa morţii. Pe de altă parte, am suferit mereu de o anumită dificultate în cheltuirea energiilor mele vitale. Adică, am comunicat greu cu realitatea. Şi, de obicei, am făcut-o cu eforturi, ridicând vocea când nu era nevoie sau amestecând iritările cu timiditatea.

Asta m-a dus, de timpuriu, la o aventură, cam dubioasă poate, pe care n-am mărturisit-o până azi. Poate, din jenă. Poate, din teamă de ridicol. Eu n-am visat, ca alţi adolescenţi, să reformez lumea după gustul meu. Vă vine, nu vă vine să credeţi, mi-am dorit să fiu “inactual”, să duc o existenţă clandestină, paralelă, unde să pot privi cerul, norii, pietrele, lumina, fără să fiu decât spectator.

Şi mi-am ales ca loc de reverii Grecia antică, mai precis Atena din timpul lui Sofocle. Primul drum l-am făcut la tribunal unde Sofocle, în vârstă de aproape nouăzeci de ani, avea un proces cu unul din fiii săi care, din motive de avere, vroia să-şi pună tatăl sub interdicţie ca iresponsabil. Pe scurt, n-am glumit decât pe jumătate când am afirmat, într-un interviu sau într-o carte, nu mai ţin minte, că visul meu cel mai arzător a fost să devin “antic”. Bine, bine, o să vă întrebaţi, dar ce legătură au toate astea cu politica de pe malurile Dâmboviţei?

Să vă explic. Mulţi, care mă cunosc superficial, îşi închipuie că stau cu ochii lipiţi de televizor să aflu ce-au mai zis Iliescu şi Năstase. Adevărul e că, în adâncurile psihologiei mele, eu tânjesc, încă, şi azi, uneori, să pot fi, cu seninătate, “inactual”, să mă închid în bibliotecă. Probabil, am scris cu antipatie despre clasa politică actuală nu numai din pricina impresiei că, în general, e alcătuită din ţoape, ci şi pentru că politica nu-mi inspiră nici un fel de respect. Aveţi dreptate să ziceţi că “am cheltuit treisprezece ani din viaţă urmărind şi comentând viaţa politică”. Mai ales că voi fi spus nu puţine prostii din motive de neadecvare.

Eu sunt, structural, un romantic, or romantismul n-are nici un preţ în politică. Explicaţii pentru acest timp pierdut pot găsi. M-am îmbolnăvit şi eu, după decembrie ^89, de o isterie a spusului. Şi, pe deasupra, oricâte dubii m-ar bântui, legate de realităţile de pe malurile Dâmboviţei, cred sincer că orice om normal are o singură “patrie”. Restul sunt “ţări”. Deci, nu-mi putea fi indiferent ce se întâmpla în jurul meu. Am scris tone de articole, am dat interviuri, am luat parte la dezbateri, la mitinguri, la demonstraţii. Cu ce rezultat? Bănuiesc că n-am clătinat multe fire de praf cu opiniile mele. Am fost una din vocile care au sporit vacarmul post-decembrist. Atât pot să spun fără să greşesc.

Plus faptul că am reuşit să-mi fac câţiva duşmani prin polemicile în care m-am ambalat. Scuza care mă absolvă, dacă judec ce-am lăsat în urmă, e că n-am urmărit nici un interes personal, în toată această perioadă, şi că “m-am cheltuit” fără să aştept nici o dobândă. Am trăit cu fervoare hărmălaia care ne-a pus pe jar pe toţi, mai puţin pe “apolitici”, şi în care nu prea ne auzeam unii pe alţii, deoarece fiecare era absorbit de ce zicea el, dar de ce să mint? Singurul pas pe care l-am făcut fără să mă iau în serios a fost când am consimţit să candidez pentru un loc în Senat, la primele alegeri, cele din mai ^90. Atunci m-am lăsat luat de val, căci nu fusese ideea mea.

Din fericire, am eşuat. Listele Grupului pentru Dialog Social n-au întrunit voturile necesare. Încolo, de ce-aş regreta că mi-am pierdut vremea? Toată viaţa am fost un inhibat. Şi am trăit defensiv. Măcar la bătrâneţe am avut şi eu nişte purtări de sectant, gata să sacrifice nuanţele de dragul unei credinţe. Am pus pasiune şi în prejudecăţi, şi în iluzii. Poate, de aceea decepţiile m-au costat pe mine mai mult decât pe alţii, ceea ce m-a împins să reacţionez la dezamăgiri impulsiv. Am spus, însă, ceea ce am crezut, chiar dacă sinceritatea mi-a adus unele necazuri.

Azi, mă simt ca un ulcior crăpat, deoarece nu-mi pot duce iluziile decât pe distanţe mici. Dar, dacă ne-am afla din nou în ^90, cum spuneţi, şi n-aş şti ce ştiu azi, aş lua-o de la capăt, probabil, aş face la fel. Doar dacă aş şti ce ştiu azi, aş fi mai nuanţat, cred, când m-aş referi la democraţie ori la Occident. Şi aş folosi mai prudent cuvântul “morală”. De abţinut, tot nu m-aş putea abţine, însă, în ciuda oboselii şi a nostalgiei de a fi “inactual”. România seamănă prea mult cu o corabie care pluteşte în derivă, în vreme ce membrii echipajului se scuipă ori se iau la bătaie. E greu să priveşti în altă parte.

– De ce sunteţi mereu sceptic? De ce formulaţi pronosticuri exclusiv pesimiste? Nu se întâmplă în România nimic care să vă bucure şi să vă facă să speraţi că situaţia se va redresa? Vă rog să-mi daţi un exemplu de ceva îmbucurător!

– Eu nu sunt o natură sceptică. Dimpotrivă, simt nevoia să mă agăţ de partea însorită a îndoielilor, cum se zice într-un vers celebru. Pentru a fi un sceptic autentic, îţi trebuie o tărie care mie îmi lipseşte. Altceva pot admite: că, practic, cam toate certitudinile mele sunt ciuruite de îndoieli, ca nişte haine mâncate de molii. Această “decadenţă”, ca să zic aşa, a venit cu vârsta. Nu îmbătrânesc foarte înţelept. Şi, la drept vorbind, ideea că bătrâneţea ar fi vârsta înţelepciunii mi se pare o glumă proastă. Cum să fii olimpian când simţi că începi să devii o paragină biologică?

Am avut un infarct şi un atac cerebral. Nu pot spera într-o bunăvoinţă nelimitată a zeilor. Dorm cu nitroglicerina la îndemână pe noptieră, vreţi să am o bună părere despre optimismul de tip săltăreţ? Sunt optimist, pentru că am nevoie să sper, dar optimismul mi se pare serios cu o condiţie, să nu semene cu un drog, administrat în doze din ce în ce mai mari pe măsură ce devii dependent. Puţină luciditate, cred eu, e necesară pentru un egoism sănătos.

M-am depărtat, însă, de întrebarea dumneavoastră care punea în cauză modul meu de a fi martor la ce se întâmplă azi la noi. Trebuie să recunosc, aţi fost politicos. Nu mi-aţi atras atenţia că sunt “sumbru” sau că am viziuni “apocaliptice”. “Sceptic” sună aproape frumos. Chiar şi “pronosticuri pesimiste” e o formulă acceptabilă. Alţii m-au obişnuit cu alţi termeni: “Cassandră”, “bocitoare”, “negativist înrăit”. Apropo de “cassandră”. M-am străduit să mă apăr cu argumentul că din orice dicţionar de mitologie se poate afla că sărmana Cassandra, pedepsită de Apolo să nu fie crezută (fiindcă, după ce i-a dat harul profeţiei, n-a vrut să se culce cu el), a prevăzut exact toate nenorocirile ce urmau să se întâmple, numai că nimeni nu i-a ascultat avertismentele. Inutil.

M-am văzut demascat mai departe pentru tonul meu de “cassandră”. Şi-mi permit să remarc că eu n-am făcut, ca alţii, “profeţii”. Nu mă suspectez de nici o aptitudine oraculară, cu atât mai mult cu cât ştiu că, la Delfi, Pythia trebuia să fie, obligatoriu, analfabetă, condiţie pe care n-o mai pot îndeplini. M-am mulţumit să mărturisesc nişte nelinişti, nişte spaime. Credeţi că exagerez dacă spun că spaimele mele, legate de ceea ce mai poate degrada tranziţia în care ne aflăm, sunt, pentru mine, forma mea de patriotism?

Nu vă ascund că eu îi împart pe “optimiştii profesionişti”, care se plimbă din simpozion în simpozion pentru a face grimase de câte ori văd pe cineva îngrijorat, în trei categorii: incapabili de îndoieli, cinici şi oportunişti. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi dintre “optimiştii” care sunt activi azi au, după părerea mea, probleme de caracter. Inclusiv ei îmi dovedesc că în societatea românească de azi criza e, în primul rând, morală. Uitaţi-vă cum arată televiziunile noastre. Vulgaritatea şi prostul gust nu mai au nici un fel de trac. Mitocănia e curentă şi fără complexe. Ca să nu mai vorbesc de secăturile şi nulităţile care fac carieră în politică. Să tot fii optimist!

Şi, mă tem, domnule Alex. Ştefănescu, că degradarea valorilor e mai gravă decât dispariţia lor. Când pierzi nişte valori, păstrezi amintirea lor, pe care chiar o idealizezi. Gândiţi-vă cum s-a înfrumuseţat în memoria românilor România interbelică în deceniile de comunism. Când valorile se urâţesc, se degradează, te înveţi cu ele astfel. “Anormalitatea” devine “normală”.

Ca să rezum. Vă închipuiţi că-mi place să trec drept un maniac al negaţiei? Vă închipuiţi că ador să am o reputaţie antipatică de individ cu o digestie rea care nu ştie, vorba dumneavoastră, “să se bucure”? Vă asigur că dacă aş crede într-o fatalitate a binelui, după reţeta happy-end-ului din filmele americane, n-aş mai face “pronosticuri pesimiste”. Din păcate, nu pot crede. Şi prefer un scepticism onest, riscând să fiu arătat cu degetul mai târziu: “ăsta e scepticul care n-a crezut că politicienii noştri sunt nişte mari caractere; şi n-a fost în stare să vadă ce lucruri minunate pot reuşi, prin inteligenţă şi patriotism, marii bărbaţi de stat care, spre norocul nostru, s-au perindat pe la cârma tranziţiei”!

– Merită admiraţie consecvenţa şi curajul cu care susţineţi că românii trebuie să-şi păstreze identitatea culturală. Vă asumaţi în felul acesta riscul de a cădea în dizgraţia noilor secretari cu propaganda. Dar în ce constă identitatea noastră culturală? De ce nu scrieţi o carte în care să o definiţi? Vă rog să încercaţi – deocamdată – ca măcar să schiţaţi o definiţie!

– Simt nevoia unor precizări. Nu sunt un naţionalist. Şi, pentru a mă explica, mi se pare suficient să citez o mărturisire a lui Camus: “Îmi iubesc prea mult patria pentru a fi naţionalist”. Nu sunt nici un tradiţionalist, deşi provin dintr-un mediu conservator, al satului românesc interbelic. Mă tem că a exalta tradiţiile, în principiu, nu e în favoarea noastră. Deoarece avem şi destule tradiţii proaste, rămase de la turci ori de la fanarioţi, de care ar fi preferabil să ne debarasăm.

Am, ce-i drept, o sensibilitate retrogradă. Nu prea gust orientările “pragmatice” de azi. Şi nu-mi inspiră nici o stimă progresul tehnologic care e însoţit de regres interior. Am fost în America, hotărât să nu mă las influenţat de prejudecăţile şovinismului european. Şi m-am întors foarte descumpănit, pregătit să înţeleg mai bine “Lumea Veche”, chiar dacă şi în ea e, cel mult, pitoresc hamalul napolitan care, într-o toamnă de prin anii ^70, stătea rezemat de un perete, în gară la Napoli, fredonând “O, sole mio”, iar când i-am propus să-mi ducă valizele, m-a refuzat: “Nu, domnule, am mâncat azi”.

Impresia mea e că lumea de azi traversează o criză. Am şi un nume pentru această criză: “neobarbarie”. Pentru prima oară, barbaria nu mai vine cu bâta, îmbrăcată în piei de animale şi scoţând chiote sălbatece, să atace “cetatea”, civilizaţia, cum au făcut vizigoţii lui Alaric şi vandalii la Roma. Neobarbaria e produsul civilizaţiei, nu contrariul ei, şi atacă dinlăuntrul cetăţii. Neobarbarul e, de regulă, îmbrăcat la cel mai bun croitor, merge cu limuzina, nu călare, ca strămoşul sau barbarul, are telefon mobil, navighează pe Internet, e vedetă de televiziune.Să nu audă însă de cultură. De ce? A spus-o Nietzsche. Civilizaţia vrea altceva decât cultura.

Să revin. Nu sunt foarte mândru de unele trăsături ale psihologiei noastre. Tendinţa noastră de a ne defula prin băşcălie, capabilă să transforme şi catastrofele în fleacuri, să facă din orice Golgotă un talcioc, sub pretextul că asta se cheamă “haz de necaz”, demonstrează, în fapt, o carenţă: ne lipseşte, se pare, simţul tragicului. Nu mă încântă nici genul nostru de fatalism, care a creat tot ce putea crea mai bun în Mioriţa; un fatalism în care “destinul” a devenit “soartă”. Până şi neobarbaria arată la noi ca una “second hand”. Încât nu ţin să aleg între înjurătură şi odă. Amândouă fug de formula lui Maiorescu: “Patriotism în limitele adevărului”.

Mă întrebaţi în ce constă identitatea noastră. Dar mai avem oare o identitate? Uneori, stau în cumpănă. Îmi spun: nu cumva tot ce ne poate da iluzia unei identităţi este faptul că vorbim aceeaşi limbă, ca în trecut, şi că locuim pe un teritoriu care reprezintă, aproximativ, vatra noastră tradiţională? În rest, ce ne leagă? N-aţi avut niciodată în aceşti ani senzaţia că solidaritatea noastră naţională e alcătuită din milioane de singurătăţi?

Mi-ar plăcea să vă pot furniza o definiţie a României la fel de frumoasă ca aceea dată de Madariaga, din câte ţin minte, Spaniei: “Spania este ceea ce se vede, plus misterele ei”. Ezit, însă, asupra cuvântului care ar trebui pus în loc de “mistere”. Mă mulţumesc de aceea să mă delimitez de o confuzie la modă. Unii cred (nu toţi din acelaşi motiv, dar să trecem) că integrarea europeană şi specificul naţional sunt în opoziţie. Teorie falsă, după părerea mea. Întâi: o Europă fără trecut ar fi o construcţie absurdă, artificială. Apoi: tocmai integrarea face mai urgentă chestiunea identităţii. Fiindcă tot ce se va pierde acum în molozul reconstrucţiei europene se va pierde pentru totdeauna.

Pentru mine, problema nu e dacă intrăm sau nu în Europa, căci opţiunea nu e facultativă, ci: cum intrăm? Cu creierele spălate, fără amintiri? “Autohtoniştii” se tem că deschiderea spre Europa ne va polua “specificul”. O aberaţie. Dar tot o aberaţie e şi pretenţia că vom deveni “europeni” numai scăpând de orice “specific”. Unii ar vrea să se baricadeze în “dreptul la diferenţă”. Alţii îl dispreţuiesc. În ce mă priveşte, zic că orice om are o mamă şi un tată. Inclusiv în secolul al XXI-lea.

– Sunteţi unul dintre puţinii scriitori români de azi care au succes de public. Am văzut ce cozi se fac când daţi autografe. Este un succes greu de explicat, întrucât cărţile dumneavoastră nu au happy-end. Ce anume din scrisul dumneavoastră credeţi că place publicului?

– Sunt un animal afectiv. Și cred că asta se simte în orice scriu. Ar fi o explicaţie.

– Ce citiţi (în afară de “România literară”)?

– N-am mai citit demult o carte cu interesul pe care mi-l provoacă Jurnalul Monicăi Lovinescu. Începusem să mă tem că şi gustul lecturii se uzează. Aveam tendinţa să citesc pe sărite, să răsfoiesc ori să las cărţile citite doar pe jumătate, ceea ce nu mi se întâmpla altădată. Trec, cum v-am spus, printr-o perioadă dificilă, şi din motive de sănătate, şi pentru că s-au împuţinat ameninţător punctele de sprijin. Or, Jurnalul Monicăi Lovinescu mi-a dovedit că, încă, mai sunt în stare să citesc ore în şir fără să las cartea din mână, fără să mă mai intereseze televizorul, fără să vreau să ies, să mă plimb, cum mi-au recomandat doctorii.

E pasionant acest Jurnal care m-a întors cu aproape douăzeci de ani în urmă, pe vremea când ascultam seară de seară “Europa liberă”. Și aflu din el o mulţime de lucruri. Între Bucureşti şi Paris se petreceau uneori metamorfoze interesante. Pe scările din rue François Pinton care duceau la apartamentul locuit de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, unde s-a aflat, timp de decenii, principala baricadă a rezistenţei culturii româneşti împotriva comunismului, nu puţini scriitori urcau mai curajoşi decât îi ştiam eu la Bucureşti.

Aş fi curios să aflu câţi se mai abat acum, dacă ajung la Paris, să-i vadă pe cei care, cândva, ne-au ajutat să găsim curaj înlăuntrul fricii şi să ne asanăm laşităţile. Mă tem că şi în acest caz ingratitudinea se dovedeşte o trăsătură de caracter în legătură cu care avem oarecari cunoştinţe. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu vor şti niciodată ce rol au jucat în mitologia anilor ^80 şi în destinele noastre. Al meu, în orice caz. În schimb, bănuiesc că au şi ei propriile lor decepţii.

– Ce credeţi despre modul cum evoluează în prezent literatura română? Ce autori – dintre cei apăruţi după 1989 – au viitor?

– Mă gândesc că, poate, există “o tranziţie” şi în literatură. Din câte îmi dau seama, încă nu ne-am obişnuit cu şocul trecerii de la iluzia că eram “importanţi” (de vreme ce poliţia nu scăpa din ochi cultura) la revelaţia că indiferenţa poate reuşi ceea ce n-a reuşit cenzura. Nu puţini scriitori s-au îndreptat spre alte îndeletniciri. Spre gazetărie, mai ales. Însă n-aş putea să vă spun ceva serios despre ce se scrie în prezent. Stau prost cu lecturile. Nu sunt sigur nici că gusturile mele sunt la zi. Eu cred în autorii care au obsesii, nu în cei care au idei.

– De ce scrieţi numai eseuri? De ce nu mai scrieţi o carte de ficţiune, de literatură propriu-zisă, cum aţi făcut pe vremuri (şi aţi avut succes)?

– Scriu o carte care se cheamă Calomnii mitologice. Habar n-am dacă e o carte de ficţiune sau una de eseuri. În măsura în care acceptaţi paradoxul lui Oscar Wilde, “daţi-i omului o mască şi vă va spune cine este”, e o carte de ficţiune. Pornind de la faptul că abia acum înţeleg de ce au redus spaniolii numărul muzelor de la nouă, câte născociseră grecii, la trei, Viaţa, Dragostea şi Moartea, m-am gândit să-mi imaginez trei “procese” în care e vorba de trei “maniaci”.

Un maniac al sexului, Don Juan (apărat de una din “victime”, care explică de ce printre denigratorii “acuzatului” nu s-a găsit niciodată vreo femeie). Un maniac al iluziei, Don Quijote (apărătorul lui lămureşte tribunalul de ce, atâta vreme cât îl va socoti pe “inculpat” amuzant, nu va înţelege nimic din seriozitatea aventurilor lui). Un maniac al eu-lui, Narcis (unde apărătorul dezvoltă o remarcă a lui Gide: că e primejdios să te cunoşti prea bine, să te studiezi prea mult). Aş mai spune că măştile de care mă folosesc sunt veritabile măşti de oxigen. Mă simt mult mai sincer cu ele pe faţă.

– Vă ştie toată lumea, de la televizor, din ziare, dar viaţa dumneavoastră particulară rămâne indescifrabilă. Ce fel de om sunteţi? De cine sunteţi apropiat? Vara unde v-o petreceţi? Mai mergeţi la mare? Mai înotaţi pe distanţe lungi ca în vara aceea când, luându-mă la întrecere cu dumneavoastră, am rămas în urmă cu un kilometru?

– Ce fel de om sunt? V-am spus: contradictoriu. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu. Și totuşi, în relaţiile cu lumea, am mereu o barieră în faţă. Sunt prea introvertit şi cu o susceptibilitate bolnăvicioasă. Din cauza aceasta, mi-am făcut foarte greu prieteni, deşi am tânjit toată viaţa să reuşesc. Aici se află, probabil, principalul meu eşec. Altele mi le pot explica şi, de aceea, le suport mai uşor.

Adevărul e că nu-mi ajung mie însumi, ceea ce la un lup singuratec, care nu poate sta nici în haită, nici departe de ea, e o sursă de continuă şi nesuferită melancolie. Sunt timid, dar şi impulsiv, vanitos, dar conştient că nu există vanitate inteligentă. N-am farmec în şuete, devin patetic când nu trebuie, nu ştiu să spun bancuri. Asta mă face stângaci şi rigid în societate şi explică de ce viaţa mea mondenă e extrem de săracă şi searbădă.

Pe scurt, sunt un ins, mai degrabă, dificil, inclusiv sau, poate, mai ales, în disputele cu mine, cum am recunoscut în “Deşertul pentru totdeauna”. De altfel, mi-am întocmit acolo un portret onest, cred. Iată un fragment luat la întâmplare: «Împlinesc şaptezeci şi patru de ani. Ca să mă cruţ de bilanţuri, am încercat să mă uit la televizor. N-am avut, însă, ce vedea. Aproape totul e vulgar şi de prost-gust. Inevitabil, mi-am adus aminte că “aniversările” mele au fost mereu nişte zile goale; nu prea am ştiut ce să fac ca să le umplu. Azi, mi-am propus să renunţ definitiv la ipocritul “sunt un om în vârstă” pentru mai onestul “sunt un om bătrân”.

Cum ar zice Marc Aureliu, ai colindat mările şi ai ajuns în port. Trebuie să fii gata să debarci. Dar ce “mări” am străbătut eu? Mă tem că am străbătut doar nişte bălţi. Am în urma mea prea multe lucruri nefăcute, făcute pe jumătate sau făcute rău. Am visat altele pe care nu eram în stare să le obţin sau n-am îndrăznit să mă bat pentru ele; era mai comod să-mi găsesc consolări şi scuze.

Spre deosebire de alţii, cunosc nu numai ziua, ci şi ora ieşirii din copilărie. Tata pusese ceasul deşteptător să sune şi, la opt fără un sfert, pălăria metalică s-a pornit să zbârnâie. Am deschis ochii şi am văzut ferestrele albe. Peste puţină vreme, mă aflam pe gardul din capătul grădinii. Țin minte şi mirosul acelei zile. Pluteau în aer arome grele de nuci bătuţi cu prăjinile. În ajun plouase şi rămăsese în umezeala scândurilor ceva care te făcea să doreşti soarele… Cum ar fi arătat, oare, viaţa mea fără acea zi?

În fapt, aveam aproape toate datele pentru a îngroşa rândurile “inadaptaţilor”, mai ales că memoria joacă la mine, cum se întâmplă la mulţi “raci”, şi rol de frână; nu-mi permite să mă despart uşor. Ceea ce a făcut din mine un caz aparte, de om cu identitate nesigură, a fost descoperirea, consolidată cu timpul, că, în Lisa, sensibilitatea mea excesivă mi-ar fi creat serioase dificultăţi, dacă aş fi rămas acolo. De la distanţă, puteam să iubesc, în schimb, un sat unde grijile materiale anihilau sentimentele.

Dar să revin la “bălţi”. Am fost contrariul a ceea ce se înţelege prin “aventurier”. Sedentar incorigibil, mi-am ratat cu seninătate reveriile din tinereţe. N-am ajuns nici la Polul Nord, nici să refac traseul lui Don Quijote, cum am visat. M-am ocupat, cu pasiune, de civilizaţia greacă, de antichitatea romană, de Evul Mediu şi de Renaştere, dar n-am devenit “specialist” în nimic.

Mi-a lipsit, dintre calităţile ardelenilor, disciplina. Am înlocuit-o cu fervoarea în dezordine. Când mi s-a oferit un post de asistent la catedra de Estetică, puteam începe o carieră universitară. Am preferat, fără o judecată matură, apele tulburi ale gazetăriei. Și nu e singura împrejurare în care au precumpănit vanităţi de moment, deşi am vrut mereu să disting între “vanitate” şi “orgoliu”.

Cu o uşurinţă pe care n-o pot pune decât pe seama superficialităţii, am neglijat, sistematic, ceea ce oamenii din Lisa au intuit instinctiv; că lumea nu e făcută pentru visători; mai ales pentru visători care se mulţumesc să-şi viseze viaţa. M-aţi întrebat dacă mai merg la mare. Mă duc deseori, imaginându-mi cum e să ieşi din apă şi să te trânteşti pe nisipul cald. Pentru mine, la mare există un singur anotimp. Vara.

– Vă urez ca în 2003 să fiţi sănătos şi puternic, să scrieţi texte inspirate (din care să publicaţi măcar o parte în “România literară”), să fiţi înconjurat în continuare de admiratori (şi admiratoare) şi să nu mai aveţi ca interlocutori oameni de cauciuc, de genul lui Cosmin Guşă. Dumneavoastră ce-mi uraţi mie?

– Să n-aveţi parte de o amintire cu Cosmin Guşă.

Adauga un comentariu folosind contul de Facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *