Cu Neagu Djuvara, studentul etern la 95 de ani, despre istorie si educatie

Aproape centagenar, Neagu Djuvara este o figura fascinanta nu doar a diasporei romanesti din ultimul secol, dar si a vietii culturale si literare romanesti de azi. S-a nascut la Bucuresti in 1916, intr-o familie de politicieni, diplomati si universitari de origine aromana.

Licentiat in Litere la Sorbona, doctor in drept la Paris, ranit langa Odessa in al doilea razboi mondial, secretar de legatie la Stockholm in timpul guvernului Sanatescu, secretar general al Comitetului de Asistenta a Refugiatilor Romani la Paris, colaborator al Radio Europa Libera si secretar general al Fundatiei Universitare Carol I. Un interviu cu Neagu Djuvara, realizat de Alina Simpetru, preluat de pe www.invatapentrutine.ro

Timp de 23 de ani este consilier diplomatic si juridic al guvernului Republicii Niger si profesor de drept international si istorie economica. Doctor la Sorbona cu o teza de filozofie a istoriei, se intoarce in tara dupa 1989 si devine profesor-asociat la Universitatea Bucuresti si membru de onoare al Institutului de Istorie A.D. Xenopol din Iasi si al institutului de istorie N. Iorga de la Bucuresti.

Este autorul a numeroase lucrari de istorie, filozofie si memorialistica publicate in Franta si in Romania, printre care “Civilizatii si tipare istorice. Un studiu comparativ al civilizatiilor”, “Razboiul de 77 de ani (1914-1991) si premisele hegemoniei americane”, “O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri” si “Amintiri din pribegie”. M-am indragostit de Neagu Djuvara, de “ascott”-ul elegant, de tinuta dreapta si strangerea de mana ferma, de umorul si prospetimea dialogului, de dragostea lui de viata si de oameni, de cum reuseste sa aduca un gand valoros cu fiecare cuvant… 

Viata dumneavoastra este un roman extraordinar despre cautarea implinirii pe doua continente. Ce rol a avut scoala in viata unui “pribeag”, cum v-ati auto-denumit?

Pentru mine, plecarea din tara a fost o necesitate istorica, ca sa spun asa. De pilda, deja de la inceputul liceului am fost intern in Franta – asta a fost o initiativa a mamei mele, care ne iubea foarte mult si era extrem de devotata, dar i-a fost teama sa ne tina in Romania, dat fiind ca noi saraciseram in urma razboiului. Tata a murit in ultimele zile ale razboiului de gripa spaniola – el castiga bine, era un inginer de mare valoare – deci ea a fost vaduva, mosie nu mai aveam decat o bucatica de pamant si ea a crezut ca ne creste mai ieftin si mai bine la internat in strainatate. Fara sa mai vorbesc ca eram a treia generatie din partea tatalui si a patra din partea mamei care facea studiile in Franta. Faceam parte dintr-o categorie sociala la care era traditie chestiunea asta. Am avut licenta in istorie, care era pasiunea mea, dar am avut totusi si prudenta de a face o licenta in drept. De istorie pana la urma m-am ocupat seara, duminica, era ca un hobby, nu ca o meserie. Deci, din plecare, am fost un student permanent. Toata viata. A venit razboiul, practic am fost aproape trei ani sub uniforma – serviciul militar un an, cinci luni de razboi pana la Odessa, pe urma instructor de recruti la Mihai Viteazul – pana cand, accidental, la instigatia unui prieten al nostru, am intrat in ministerul de externe. Vedeti, cu toate ca apartineam unei familii care daduse mai multi diplomati – bunicul fusese diplomat de cariera, fratele tatei diplomat de cariera, fratele bunicului a fost ministru de externe la un moment dat – dar tocmai de aceea, in mod paradoxal, toti imi spuneau sa nu intru in diplomatie, ca toate posturile importante sunt date la politicieni si diplomatii de cariera au posturile de rangul doi – ceea ce era pe jumatate adevarat. Dar, se termina razboiul prost pentru noi, ca sa zic asa, si de asta am decis sa dau concurs pentru un post la externe in ’43. Am scapat de ultimul an de razboi, ceea ce a fost un noroc in viata mea. Alt noroc – ca am fost ales de catre grupul care pregatea 23 august sa plec curier la Stockholm chiar in dimineata acelei zile – a fost o providenta extraordinara, care m-a scos din tara inainte de inceperea comunizarii tarii si deci nu am trait-o in carne si oase, ci numai de la distanta – am suferit avand mama si fratele in Romania, fiind separat timp de un an si jumatate de sotie si de copil. Eu n-am stiut, n-am fost la curent cu planurile micului grup conspirativ (ca sa-i zic asa) ca sa stiu la plecare ca exista un risc sa nu ma intorc la vreme. De fapt, chiar ei au inaintat data chemarii lui Antonescu de catre Rege cand au aflat ca Antonescu urma sa plece pe front. Arestarea lui Antonescu s-a intamplat cand eu eram in avion in drum spre Stockholm. Dar iata, chiar acum am scris lucrand la prefata unei carti, enervandu-ma pe una dintre frazele pe care le tot gasesti, “lovitura de stat de la Palat care a permis intrarea rusilor in Romania, s.a.m.d.” – domnule, sunt niste chestii care sunt atat de neadevarate… adica 23 august, ca a inaintat poate sfarsitul razboiului, asta e un fapt. Dar da impresia poporului de azi, care nu mai stie istorie, ca daca nu s-ar fi infaptuit, noi am fi scapat de comunism. Asta e o tampenie! Cum erau sa scape romanii cand, in momentul lui 23 august, rusii erau in fata Varsoviei, anglo-americanii luasera Parisul, iar soarta Germaniei era deja pecetluita de vreun an de zile! 

Unul dintre beneficiile celor care invata pe parcursul intregii vieti este capacitatea de a fi cat mai rar depasit de situatie – acolo unde muncim sau acolo unde ne aduce istoria. Daca acest profesionalism lipseste, dupa un constructor se prabuseste o casa, dupa un chirurg moare un om, iar dupa un politician se poate schimba destinul unei tari. Exista momente cruciale in istoria din ultima suta de ani a romanilor la care a contribuit si lipsa de valoare individuala? Am mai fi intrat in razboi de partea Germaniei daca am fi avut politicieni mai abili? Am fi adus regele si legea lustratiei in tara in ’89 daca jumatate din populatia activa nu s-ar fi temut ca singura meserie la care se pricep e cea de membru de partid?

Neutralitatea Romaniei in al doilea razboi mondial e o intrebare care s-a pus destul de serios dar faptul ca, imediat dupa caderea Frantei, Uniunea Sovietica a invadat Tarile Baltice si a trimis un ultimatum Romaniei ca sa predea Basarabia si Bucovina de nord, pe noi ne-a obligat sa intram in razboi. Am fi putut sa ramanem neutri in 1916 – dar nu in 1940 sau ’41. Fiindca fusesem ciopartiti. Dupa parerea mea (dar este neimpartasita de 99,99 la suta dintre romani) noi trebuia sa rezistam in 1940. Fiindca in momentul acela, scenariul previzibil era urmatorul: daca refuzam ultimatumul si rezistam in Basarabia, am fi rezistat o saptamana poate. Nu inainta armata sovietica intr-o zi pana la Galati! Rezistam cateva zile, pierdeam 40-50.000 de oameni acolo… dar am pierdut apoi 400.000! Ca ne-am incapatanat. Sa va spun ceva – din pacate, romanul are de sute de ani aceasta manie ca nu trebuie sa te lasi ocupat. Or, polonezul, sarbul, bulgarul, grecul, au fost ocupati cu sutele de ani si s-au ridicat si mai vanjosi. Romanul, la ideea ca e un risc sa fie ocupat, capituleaza. A intrat in vinele noastre, in gena noastra. Sunt chiar unii care sunt savanti care spun “sa nu piara fiinta statului”. Ce este aia “fiinta statului”? Eu nu cunosc decat fiinta neamului, nu fiinta statului! Fiinta statului poate sa dispara… statul este o entitate juridica. In sfarsit, asta este motivul pentru care am cedat in Basarabia, dar parerea mea este ca daca rezistam cele cateva zile cat puteam sa rezistam acolo, nemtii ocupau restul tarii. Ca acum se stie ca se intelesesera sa ii lase pe rusi pana la Prut prin pactul Ribbentrop-Molotov, dar Hitler a fost foarte vexat ca ei au luat ceva in plus – Bucovina de nord, care nu era prevazuta. Si in al doilea rand, daca noi ramaneam batandu-ne cateva zile in Basarabia, imediat faceam cunoscut nemtilor prin diplomatie: “daca intrati pe la apus, noi nu ne aparam”. Am fi avut soarta Poloniei, ocupata timp de cinci ani, dar am fi fost cu fata curata. Asta, dupa parerea mea e aproape matematic – asa s-ar fi intamplat. Am crezut prosteste ca daca cedam la rasarit, ne vom putea apara in apus. Eu citesc carti de istorie scrise de altii, de americani, de francezi… romanul e considerat las! Peste tot am capitulat. A scris un american de origine greaca ca romanii sunt intotdeauna smecheri : in 1914-16 cand eram aliati cu germanii si austro-ungarii, am facut pana la urma razboiul impotriva lor, iar cand ne-a mers prost am facut pace. Ceea ce sarbii n-au facut, s-au lasat ocupati integral. Un an de zile nu am putut semna tratatul de la Trianon din cauza lui Bratianu, care nu voia sa inteleaga ceea ce spuneau toti juristii francezi, englezi, americani, italieni si japonezi la un loc – domnule, voi ati tradat tratatul pe care l-ati facut cu Aliatii la 17 august 1916 (prin care se angajau sa ne dea Transilvania si asa mai departe daca intram cu ei in razboi). Era o clauza acolo cum ca cine paraseste acest tratat si face pace separata pierde aceste avantaje. Bratianu n-a vrut sa inteleaga asta! Pana cand, in fine, a avut inteligenta sa se retraga si sa aduca pe un ardelean, Alexandru Vaida-Voevod, care dupa cateva saptamani a semnat tratatul. El mai intai s-a facut mason, ca sa aiba intrare mai buna.. Lui Vaida-Voevod i s-a spus: “Draga, du-te la Paris, intra intr-o loja masonica, ca toti ministrii francezi radicali-socialisti sunt masoni!” – era adevarul-adevarat. Si asa a mai impacat lucrurile si am semnat tratatul! Dar asta ca sa revin la mentalitatea noastra foarte ciudata, cum spunea acel istoric american: in 1914 eram aliati cu puterile centrale – am facut razboiul impotriva lor si cand ne-a mers prost ne-am reintors, facand o pace separata care iarasi nu a fost indispensabila. Bagati de seama, a fost un grup mic, dar extrem de inteligent – Regina Maria, Tache Ionescu si cativa din jurul lor – care spuneau ca trebuia sa ne retragem cu toata armata noastra – care, retineti, era intacta! – nu se lasase bolsevizata, era intacta si nevatamata. Am semnat pacea la 5 mai si numai la 6 saptamani dupa aceea, se intoarce soarta razboiului… Nu puteam noi sa rezistam cateva saptamani, ca un arici imprejurul Odessei? N-am avut curajul sa facem acest gest in 1918. Nu e nici macar un curaj fizic, e o tehnica morala la noi: sa nu piara “fiinta statului”! E un basm juridic la romani asta, si-mi aduce aminte de Dumitru Draghicescu si psihologia poporului roman… E o explicatie istorica, de diplomatie psihologica care a inceput deja imediat dupa Mircea cel Batran. Intr-o paranteza, sa stiti ca Mircea cel Batran, care a fost un comandant admirabil, de curand s-a descoperit ca nu e adevarat ca la sfarsitul vietii a trebuit sa capituleze si sa plateasca turcilor tribut (voi modifica si eu ultimul capitol din cartea mea de istorie pentru copii, ca sa corectez asta). S-a dovedit acuma ca, de-abia cand i-a succedat fiul sau Mihai, a venit atacul turcesc, pe el l-au omorat si abia atunci au cazut cetatile de la Dunare si am inceput sa platim tribut. Mircea cel Batran, pana la ultimul moment nu a platit tribut si nu a pierdut cetati! Este un miracol. E foarte nedrept ca Mircea cel Batran nu se bucura azi de dragostea populara de care se bucura Stefan cel Mare, desi el a fost chiar mai eficient decat Stefan. Mircea a reusit, de exemplu, sa schimbe sultanul! A fost un diplomat si un razboinic extraordinar. 

Filme romanesti vedeti?

Sigur ca da, si sunt bune unele dintre ele! Mi-a placut foarte mult foarte mult 4 luni, 3 saptamani si cum se cheama acela cu chestiunea avortului acelei fete – psihologic vorbind este admirabil jucat. Avem foarte buni cineasti in tinerii de acum. Asta-i brandul de tara! Dar primul lucru pe care trebuie sa il facem pentru brandul nostru de tara e sa scriem istorie cinstita! Ceea ce n-au facut nici istoricii nostri cei mai mari. Eu am incercat sa fac insa asta… Cartea mea, “O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri” este acum in curs de traducere in franceza si incerc sa o public si in englezeste. Sunt de acum traduceri in germana, sarba si, in curs de publicare, in maghiara. Am scris ce cred eu – nimeni nu stie adevarul. Dar eu nu ascund nimic, nu am mentalitatea multor istorici, unii chiar prieteni ai mei, o mentalitate dupa faimoasa formula americana “politically correct”. Adica, ca sa spui de pilda ca primul voievod al Tarii Romanesti nu era taran roman, ci era de origine cumana e politically in-correct! E o prostie! Dar e o prostie pe care o traim… Tinerii istorici – dar doar foarte tinerii istorici – sunt mult mai deschisi la povestirea adevarului, la faptul ca e datoria lor sa spuna ceea ce cred ei ca este adevarul, fara sa te impiedici de ce e politic corect sau nu pentru reputatia tarii noastre. Nimic nu e mai bun pentru reputatia tarii noastre decat sa spui adevarul. Se neaga permanent ca am fost vasalii regelui Ungariei sau ai regelui Poloniei, caci noi am fost mereu independenti – nu e adevarat! N-am fost independent niciodata! Nici o tarisoara din Europa n-a fost independenta. Si regele Angliei era vasalul regelui Frantei si nu era nici o rusine. Asa era tesatura societatii feudale. Era absolut normal ca o tarisoara ca a noastra cu cateva sute de mii locuitori nu putea fi independenta – ça n’existe pas… Nationalismul asta exacerbat l-au avut si comunistii, dar si altii – Iorga, de exemplu, care era un supra-dotat: stiti ca detine recordul mondial al scrisului: a scris 1.300 de carti si 13.000 de articole, pe langa editorialul zilnic din ziarul lui politic. Asta nu exista in toata istoria universala! Dar din pacate avea o prejudecata de exaltare a neamului romanesc care nu e rentabila in strainatate! Sa stiti ca nu suntem respectati nu din cauza ca n-am jucat un rol important in istorie, ci fiindca mintim! De aceea nu suntem preluati de catre istoricii din occident. De indata ce vom fi cunoscuti cu o istorie veridica, sa vedeti ce repede ne ocupam locul cuvenit. Noi le umflam asa de mult, ca ajungem sa nu fim luati in serios. Bine, e si vina occidentalilor cand nu stiu unde e Romania pe harta Europei, caci pentru ei nu conteaza decat marile puteri din imperiul lui Charlemagne, restul nu exista… 

Dar credeti ca noi ne facem bine datoria de a ne auto-promova?

E foarte greu sa te auto-promovezi. Cea mai buna auto-promovare este sa dai personalitati de renume. Dupa parerea mea, situatia de azi este dramatica din cauza plecarii creierelor. Daca dintre tinerii nostri medici, jumatate au ajuns sa plece in strainatate… dar stiti, e si putina lipsa de patriotism aici. 

Am vazut foarte multi care, cu lacrimi in ochi, spuneau ca ei vor sa se intoarca intr-o zi aici. Dar nu pot sa isi rateze cariera neducandu-se acolo unde li se permite sa practice cu adevarat. E multa durere in astfel de decizii.

E complicata problema. In anumite cazuri sunt absolut de acord ca unii nu sunt valorificati. Dar totusi, o plecare masiva a tinerilor de indata ce au o bursa in strainatate… Dar acum sa va spun ca unul dintre motivele pentru care nu se intorc este si ticalosia celor care continua sa ne guverneze, care blocheaza posturile acestor tineri valorosi care ar dori sa se intoarca. 

Daca ar exista o impunere mai eficienta a responsabilitatii, a performantei, atunci poate acesti oameni s-ar stradui ca ei insisi sa devina mai buni profesionisti si poate ca nu s-ar mai teme atat de tare de competitie.

Eu nu vad o scapare decat dupa una sau doua generatii, cand nepotii fostilor comunisti s-ar putea sa fie chiar niste burghezi foarte cinstiti… traiti in strainatate, deveniti mai patrioti, nu stiu. 

Credeti ca exista vreo cale de a impune performanta? Noi suntem o tara in care peste 300 de meserii nu au job description, nu exista in nomenclator, nu se stie ce trebuie sa faca omul acela in meseria lui, deci nu ai cum sa il evaluezi.

Aici atingeti o problema pe care eu am tratat-o cu oarecare ironie in ” Amintiri din Pribegie” – romanul este visceral neorganizat. E in firea noastra, ne place, si probabil ca si din epocile de mare dificultate din cauza presiunii turcesti si pe urma in epoca fanariota, unde numai descurcaretul putea sa iasa la suprafata… a devenit o a doua natura la romani chestia asta. Iar dezorganizarea favorizeaza pe smecheri! 

Studiile arata ca lipsa de competenta favorizeaza si coruptia. E evident ca daca nu esti suficient de competent, atunci cand ai raspunderea unei achizitii, vei face mai curand una care iti aduce un beneficiu personal sau iti este mai confortabila, decat una bazata pe criterii de performanta pe care nu prea le intelegi.

Eu nu m-am gandit la asta pana acum, s-ar putea sa fie asa, dar ma intristeaza ca noi nu avem ceea ce scandinavii, dupa multe secole de educatie, au deja in sange – chestia cu cinstea. La noi, lucrul asta nu exista de veacuri. De ce? Pentru ca am avut o istorie a tarii atat de vitrega, ca intr-adevar nu puteam sa supravietuim fara sa smecherim… ca sa subzisti, nu-i asa? In timpul comunismului era (dintr-o perspectiva) justificat sa smecheresti ca sa subzisti. Daca nu, erai turtit! Masele au iesit din 50 de ani de comunism cu o mentalitate inconstienta ca spaga, smecheria sunt un mijloc indispensabil de supravietuire. 

Indispensabil, dar nu doar atat – ci si firesc din pacate.

Eu propun un lucru: noua, ca sa iesim din acest cerc vicios, o sa ne trebuiasca mai multe generatii. Trebuie sa “ciocanim” copiilor, de la primul ciclu scolar pana la ultimul, ca furtul e pacat. Asta a devenit boala nationala cea mai raspandita. Necinste nu este doar ca furi – e ca nu te tii de cuvant, ca nu esti la ora la care spui ca esti, ca nu-ti faci treaba care trebuie. Unul dintre punctele esentiale de vindecare a noastra este ca, in mod obsesiv, sa repeti copiilor ca a insela, a fura, a nu te tine de cuvant, e un pacat mortal. Si, dupa cateva generatii de copii invatati asa, se poate schimba ceva. In Suedia s-a facut acest efort in generatiile precedente, fiindca marele cusur al acestei tari era, mi se pare, invidia sau ceva asa – pizma impotriva vecinului care avea ceva mai mult. Si, incetul cu incetul, ciocaniti la cap generatie de generatie, s-au lecuit, fiindca li s-a spus tot timpul ca asta e un pacat. Cinstea cred ca ar trebui sa fie un fel de “number one” ca obligatie pentru viitorul nostru. 

Credeti ca romanul vrea cu adevarat sa castige bani sau vrea doar sa nu munceasca?

Din lene, da. Iarasi ne intoarcem la o problema de atavism. Bagati de seama comparatia cu vecinii nostri bulgari pe care noi, prosteste, ii cam dispretuim. De ce? Fiindca in veacul trecut, cand la noi exista putina cultura, era circulatie, se stia frantuzeste, ei de 500 de ani nu prea mai erau decat tarani. Si atunci noi i-am privit de sus. Dar ca popor ei sunt mult mai muncitori si mai bine organizati decat noi. Ei sunt foarte buni zarzavagii, pentru ca asta cere o munca dedicata. Taranul roman gasea ca nobil era doar sa semene grau sau porumb si pana la toamna sa astepte sa se coaca. 

Treceam pe langa unul dintre interminabilele santiere din Bucuresti si vedeam la un etaj mai sus un singur muncitor lucrand ceva, in rest nici tipenie. Zice un prieten:”Ia uite, mai, cel mai puternic om din lume! Singur a ridicat ditamai cladirea!”

Dati-mi voie sa va spun si eu o gluma pe care am aflat-o ieri si e foarte amuzanta. Se petrece in Germania. Unui african meritoriu i se acorda cetatenia germana. Plin de emotie, iese in strada si se repede la primul om intalnit: “vreau sa multumesc noilor mei compatrioti…” ala se uita la el si zice da’ despre ce vorbiti, eu sunt turc. A, pardon, si trece la urmatorul: “dragul meu compatriot..” pardon, zice, eu sunt grec. Si asa mai departe, tot nu gasea ce cauta.. si intreaba, bine, dar unde sunt compatriotii mei germani? La care, ultimul ii raspunde: “pai, sa vedem, e doar 10:30? A, la ora asta germanii sunt la lucru”. 

Credeti ca Biserica isi poate reconstrui rolul sau de ghid moral?

Cesaro-papismul vine chiar de la Constantin, care nu s-a facut crestin decat pe patul de moarte – asta iar nu se prea stie. De altfel, de aceea biserica apuseana nu l-a facut sfant. La catolici nu exista decat sfanta Elena pentru ca, de fapt, Constantin a fost un tip oribil! Numai ororile pe care le-a facut cand era guvernator in Germania – a omorat mii de oameni ca sa faca ordine. Pe urma, si-a omorat propriul fiu. De atunci insa a intervenit acest concept, pentru ca el era un bun cap politic. Din motive politice el a acceptat sa legalizeze practicarea crestinismului – a inventat povestea aia cu in hoc signo vinces, cum ca a vazut el inainte de batalia impotriva lui Maxentiu un semn in cer si asa si pe dincolo… astea sunt basme pe care si le-a fabricat el insusi. Si-a dat seama ca aceasta religie crestina devenise cea mai mare putere organizata in tot imperiul, pe cand fostele zeitati romane erau parasite de mult. El mizeaza pe biserica ca pe o forta organizata pe care sa-si construiasca puterea. El este omul care va chema primul conciliu pentru a stabili faimosul Crez pe care il spunem noi in fiecare duminica la biserica: cred intr-unul Dumnezeu… si care, acel conciliu, a avut ca scop sa-l condamne pe Arius. Or, Constantin era arian. Va dati seama, cand a vazut rezultatul la care a ajuns acest conciliu a fost foarte plictisit! Si atunci a aranjat in asa fel ca in conciliu cuvantul imparatului sa fie dominant. Acolo s-a nascut notiunea cezaro-papismului, adica in caz de conflict intre imparat si patriarh sau biserica, imparatul – care este numit de Dumnezeu – sa aiba dreptate. Hai sa admitem ca asta a devenit o dogma sau cel putin un obicei al bisericii de rasarit. Pana in momentul cand acea putere laica cu care te confrunti e declarata anti-religioasa, deci nu mai ai de-a face cu un crestin care are alta parere decat un alt crestin. Atunci biserica are datoria martiriului. Or, biserica noastra a plecat capul in fata comunistilor. Mai grav e ca au continuat sa sprijine cripto-comunistii de dupa ’89, inclusiv prin indemnurile preotilor din sate in perioade de alegeri. Printre tinerii popi de azi, sunt insa cate unii foarte inimosi – sa-i asteptam pe ei sa devina patriarhi. 

Se vorbeste iar foarte mult despre brandingul de tara. Cum vi se par aceste eforturi de a re-pune bazele unui brand romanesc la fiecare cativa ani?

Parerea mea e ca singurul lucru cu care trebuie sa incepem e sa scriem o istorie foarte cinstita si sa incercam sa o plasam in strainatate, cu adevaratele noastre merite, nu sa pretindem ca suntem ce nu suntem. De pilda, suntem gelosi pe Ungaria – n-avem ce face, Ungaria a fost un mare regat. Va dau un singur exemplu – cand a venit faimoasa invazie mongola a fiilor si nepotilor lui Ghenghis-Han, au venit in patru mari valuri paralele – prima pe la nord de Polonia si ultima pe la noi. Toate patru trebuiau sa se intalneasca impotriva regelui Ungariei. Care va sa zica, la ei acolo, la 10.000 de kilometri, se stia ca asta era regele cel mai puternic din Europa centrala si rasariteana. Noua ni se pare ca e o rusine sa spunem ca ungurii au avut o istorie, nu mai glorioasa, dar mai mare. Daca au avut norocul sa aiba un rege ca Sfantul Stefan cu un regat multinational… Au fost, timp de cateva sute de ani, unul dintre regatele puternice din Europa. Noua nu trebuie sa ne fie rusine. Ca acum au devenit mai mici, ca i-a pedepsit istoria, ca sa zic asa. Dar de ce sa facem pe nebunii si sa spunem ca avem o istorie similara cu a lor? – nu e adevarat! 

Poate ca e mai usor sa minti decat sa studiezi ca sa gasesti acele lucruri care vorbesc intr-adevar despre valorile tale autentice, poate ca e mai multa munca, ia mai mult timp… ajungem din nou la competenta? Ce parere aveti despre nevoia de elite romanesti? E ea o nevoie reala? E o prioritate pentru insanatosirea societatii?

Da, si eu sunt de parerea asta. Mai intai ca e foarte greu sa dai o definitie elitelor. Elitele, la un anumit moment in antichitate la greci, ca de acolo am pastrat numele, insemna “guvernul celor mai buni”. Cu vremea, s-a deformat sensul cuvantului cu sensul de origine a nasterii, contrar ideii primare care era bazata pe merit. Nevoia de elite este poate si un deziderat al oamenilor onesti care sunt exasperati de a fi guvernati de pleava tarii. Paradoxul pe care eu l-am remarcat imediat dupa intoarcerea mea in tara e ca alaturi de o adevarata porcarie generalizata avem niste elite intelectuale absolut remarcabile. Dar care au un fel de timiditate politica. Ideea ca politica trebuie lasata politicienilor este absolut gresita. Politica nu trebuie lasata politicienilor. Din pacate, multi din aceste elite intelectuale se retrag din nou in strainatate, scarbiti de ce au gasit aici. Multi sunt goniti din teama de a nu ajunge sa ia locul altora – e de mirare ca mai avem un Liiceanu, un Plesu, un Patapievici (sau un Neagu Djuvara) in tara, restul au cam dezertat. E greu sa lupti cu pleava. Scoate o carte acum un nepot de departe al meu si povesteste in ea cum la un moment dat, dupa ce fuge din tara, continua insa corespondenta cu mama sa, fiica marelui inginer constructor Emil Prager, caruia binenteles ii fusese confiscat tot, dar fusese tinut ca un fel de consilier. Intr-una dintre scrisori, mama ii scrie “tata e inca bine, si mai lucreaza, e ca mesterul Manole”. Comentariul securistului de serviciu care fotocopiaza scrisoarea: “are legaturi cu unu’ Manole, care e poreclit mesterul”. E asa de rizibil – asta era nivelul astora care erau pusi sa te controleze si sa iti idea in cap! 

Ce credeti despre criza?

Amintea cineva intr-un articol ca, de 65 de ani, de cand s-a terminat razboiul, oamenii in Europa s-au invatat ca lucrurile merg asa de bine, ca anul urmator nu poti sa castigi decat cel mult la fel ca acum, daca nu mai mult. Ceea ce din punct de vedere istoric, de cand e lumea lume cu «cei sapte ani de vaci grase si cei sapte ani de vaci slabe», n-a existat niciodata – progresul permanent e o aberatie. 

Lumea de azi e bombardata de informatii si in acelasi timp, sau poate chiar din aceasta cauza, pandita de superficialitate. Ce inseamna invatarea adevarata, care da valoare unei personalitati, care construieste cariere? Si unde ar trebui sa se plaseze ea in cursul unei vieti?

Cat eram la liceu, in Franta, in ultimii ani de liceu imi petreceam zilele libere, joia deci, bagat in biblioteci, ca sa mai citesc lucruri in plus fata de ce invatam in scoala. Am avut instinctiv mania unui rat de bibliotheque (soarece de biblioteca)… toata viata am invatat din carti. Bineinteles ca am avut si profesori pe care i-am iubit si i-am gasit extrem de interesanti, dar am fost mai cu seama un om de carte. Si am citit foarte mult, incet; de altfel, eu nu citesc in diagonala, citesc toata pagina. Am citit tot timpul. Si n-am incetat niciodata sa fac studii. De pilda, cand am putut din nou sa fac putine studii, cand m-am intors din Suedia in Franta, cu toate ca nu prea aveam din ce sa traiesc (ma ocupam de refugiatii romani), printre picaturi am facut inca o licenta in filozofie la Sorbona. Pe urma, am inceput o teza de doctorat – am lucrat la ea 19 ani! Pe caldurile alea naprasnice din Africa. Cum sa spun, indarjirea mea a fost de a fi un bun student toata viata. Si cand am plecat la pensie, la varsta de 68 de ani, am venit la Paris si m-am inscris la scoala de limbi orientale, cum am spus mai inainte. Deci eu sunt un student etern. 

Si credeti ca ati trait mai bine sau mai prost din cauza asta?

Absolut mai frumos! Binenteles. Cum sa spun, ca am avut fel de fel de necazuri in viata, in familie, in societate, despartirea de mama pe care am vazut-o doua luni in 33 de ani, toate chestiile astea care sunt dureroase pentru un om – in schimb, fericirea mea a fost in carti. In carti si in scris. Am scris putin si tarziu, dar am o imensa bucurie sa pot sa fiu “tovarasul creator”… 

La 94 de ani, daca va uitati in urma, e ceva ce v-ati dorit sa invatati si nu ati avut timp?

Da! Doua lucruri: primul, ca prosteste am uitat germana – sosind la liceu la Nisa la 12 ani am crezut ca stiu nemteste dupa ce invatasem limba cu guvernanta pe care o avusesem pana la opt ani si ciripeam o germana de copil. Am ales sa invat engleza, pe care n-am invatat-o, pentru ca dupa un an am aflat ca puteam sa dau baclaureatul cu romana. Si, cum faceam latina si greaca, m-am axat pe umanitatile antice si n-am mai invatat nici engleza. Si rezultatul a fost ca am ratat germana, care e o limba foarte pretioasa si foarte bogata ca limba, ca literatura, ca filozofie. Al doilea lucru, aproape si mai dureros, a fost ca mi-am parasit pianul. Tot asa, din cauza internatului din Franta. Ca nu puteam sa iau lectii decat in timpul recreatiei si am avut si un profesor anost, care nu m-a inspirat. Si atunci, la varsta de 13 ani, am renuntat la pian; si eu traisem in muzica langa mama mea, care era o foarte buna pianista si care mi-a cantat in toata copilaria mea Chopin, Schubert… 

Mai e azi la fel de important sa ai astfel de ocupatii umaniste?

Da, tocmai, aici atingeti un punct la care tin foarte mult. Faptul ca s-a parasit ideea ca umanitatile servesc la ceva, adica ca nu foloseste la nimica sa fi facut latina, sa fi invatat istorie – nu e adevarat. Indiferent de meseria pe care o vei face, asta iti formeaza un creier, o posibilitate de judecata si de exprimare. Sa va dau un exemplu din Franta de atunci, desi acum s-a stricat si acolo: in liceul unde am fost eu se faceau latina si greaca si pentru un an de pilda, anul care precede bacalaureatul, erau trei clase – una care nu facea nici latina nici greaca, pe urma era una care facea numai latina si una care facea si latina si greaca. La noi in clasa erau 26 de elevi. Ai crede ca cineva care facea latina si greaca in plus fata de materiile exacte, se pregateste de o cariera umanista… Cand am terminat acest prim an si a trebuit sa alegem daca mergem catre filozofie sau catre matematici – din 26, 20 au mers la matematica. Deci parintii acestor copii sau chiar ei prin vocatie, au studiat latina si greaca cat de mult au putut, desi vroiau sa devina ingineri, arhitecti etc., dar faptul ca au invatat aceste limbi moarte si multa istorie, le-a format un creier de cu totul alte posibilitati, le-a influentat chiar felul in care si-au scris propriile rapoarte de specialitate. La noi in tara rapoartele pe care le fac meseriasii, doctorul, inginerul – sunt o catastrofa! Eu insist foarte mult pentru pastrarea studiului umanist pentru formarea creierului. 

Ar trebui adevaratii profesionisti sa fie si buni formatori sau asta e o vocatie educationala doar pentru unii?

Sunt suta in suta de acord cu asta. Adica am cunoscut oameni extrem de buni in meseria lor, incapabili sa transmita altora, fiindca nu coboarau la nivelul cuiva care nu stie. Si asta cred ca este una dintre calitatile care au facut popularitatea mea. Pentru ca eu vorbesc o limba a tuturor pentru a spune cateodata lucruri complicate. De pilda, cand am facut odata un curs de elemente de filozofie a istoriei, au venit enorm de multi studenti si de la filozofie si de la istorie, fiindca dintr-o data le vorbeam, domnule, altfel, nu cu limba de lemn! 

Si nu pare ca va e deloc greu sa faceti asta. De ce?

De ce? Eu cred ca sa vorbesti pe limba interlocutorului e o chestiune de dragoste. Trebuie sa il iubesti pe cel cu care vorbesti. Daca il iubesti, te pui la nivelul lui si iti inchipui imediat ca el nu intelege daca nu ii vorbesti pe inteles. Cred ca e foarte importanta chestia asta. Dragoste, adica simpatie, adica un cuvant a carui etimologie vine din “a suferi impreuna” . Eu sufar impreuna cu cel cu care vorbesc. 

Sunteti o prezenta inedita in peisajul bucurestean de azi. Va simtiti diferit?

Ei se simt diferiti de mine, nu eu de ei. Eu, daca m-am intors, e totusi dintr-o dragoste profunda pentru aceasta natie cu toate cusururile ei dar si cu partile foarte speciale pe care nu le gasesti in occident – e un fel de omenie speciala, de gentilete a oamenilor care nu te-au cunoscut dar iti deschid usa, viata la noi e placuta si prietenoasa. Educatia pe care am primit-o, care s-a creat in veacul al XIX-lea cu o mare influenta franceza, a facut sa avem o educatie extrem de rafinata, cu un anume stil care, din pacate, a disparut aproape complet. 

Astazi, unul dintre lucrurile care dezamagesc si enerveaza cel mai tare, mai ales in discursul politicienilor, este ca nici macar in fata unor erori evidente nu exista un minim de umilinta, de decenta, de recunoastere a greselii. Ce vi se spunea in sistemul acesta de educatie despre aroganta?

A, binenteles ca era interzisa! Iti dadea peste mana daca erai arogant. 

Cum vedeti perioada urmatoare?

Am fost intrebat in 2000 – ce preziceti pentru noul veac? Eu pot sa va spun o singura predictie, aproape sigura: o sa avem un veac de barbosi. Putem studia istoria si vedem ca de la 500 inainte de Cristos pe vasele grecesti erau pictati barbosi, dupa Pericle uite cum nu mai sunt barbosi, pe vremea lui Cezar cetateanul era smead etc. Succesiunea e categorica. La noi, barba la boieri era un semn de noblete. De pilda tanarul boier nu avea voie decat mustata. Numai cand ajungea mare vornic avea voie sa aiba barba lunga. In Occident, e foarte amuzant – pana la 1600 sunt barbosi, pe urma incepe cu o barbiseta, pe urma o mustata, Ludovic al XIV-lea incepe cu mustata si termina fara, al XV-lea tot asa; in secolul al 19lea cand apar iar barbosii toata lumea e scadalizata, romanticii au fost acuzati de batrani ca sunt niste barbari – dar pur si simplu venise momentul ca sa fie un veac de barbosi, pana dupa razboiul din 1914. Apoi au venit americanii cu Gilette – si asta e foarte important. Bunicul meu a avut barba, apoi a avut mustata, dar cum era si cam calic si il costa sa mearga la barbier, cand a putut sa aiba o mica masinuta sa se rada singur a devenit glabru. Acum a venit veacul sa fim iar barbosi! Uitati-va in Germania, de la o anumita varsta se poarta barba. E singura mea predictie.

Adauga un comentariu folosind contul de Facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *