Ce mult te-am iubit, Românie (text trimis de Costi Paraschiv – ”Gânduri pentru România”)

Draga mea Românie, de zece ani fac naveta între tine și lumea largă.

De trei ori m-am întors la tine și niciodată nu ai vrut să mă ții alături. După ce am terminat școala, am vrut să intru în rândul oamenilor mari, să fiu un bun cetățean și mi-am deschis un internet cafe, primul din orașul meu, unde mulți copii au învățat să țină mouse-ul în mână. Pe vremea când nu existau laboratoare de informatică în școală.

Dar nu au trecut nici doi ani, abia îmi achitasem la bancă datoria cu care cumpărasem cele 6 computere, și ”oamenii” instituțiilor tale au venit peste mine. Prima dată au venit de la protectia mediului, care mi-au tras o amendă grasă pentru că nu aveam ”ecrane de protectie” la monitoare și puteau fi afectați ochii clienților. Nu a contat că le-am spus că o să rezolv problema, amenda a trebuit plătită.

Apoi au venit de la primărie, și pentru că nu aveam paznic la sala de internet și nici contract cu firma de ”guard security” am mai primit o amendă grasă. Degeaba le-am spus că o să angajez și că o să fac un contract, chiar cu firma sugerată de dumnealor, amenda a trebuit plătită.

Apoi au venit cei de la poliția economică, în numele BSA (business software alliance), care m-au căutat și în gaura USB-ului până au găsit niște programe fără licență. Și în numele ”criminalității informatice”, deși le-am spus că o să cumpăr licențele respective, mi-au confiscat toate hard-disk-urile. Pentru că „obiectul care duce la săvârșirea infracțiunii se confiscă”, nu-i așa? Și atunci te-am părăsit pentru prima dată, Românie!

După trei ani pe-afară, am revenit la tine și m-am apucat iar de treabă, să intru în rândul lumii, să fiu un bun cetățean. Mi-am făcut o mică firmă de construcții metalice, cu banii ce îi adunasem muncind în alte țări, și a trebuit să mă și împrumut, ca să fiu cu toate avizele și autorizațiile în regulă, conform legii. Mulți, mulți bani, pe tot felul de hârtii ciudate; și mulți, mulți nervi, timp pierdut, stres. Dar un cetățean corect are răbdare și respectă legea și autoritatea publică. Până într-o zi când un ”avocat”, contra unei sume, mi-a pus firma în ordine, din toate punctele de vedere, într-un timp record.

Și numai bine m-am apucat de treabă, contratele curgeau, ”avocatul” îmi aducea și el contracte (cu diverse alte firme, la care eu eram subcontractant, adică lucram pentru niște firme mari, care aveau contract direct cu instituțiile publice), oamenii construiau într-o veselie. Aveam 5 angajați, 2 mașini și rate la 3 bănci, iar viitorul părea ”de aur”.

Până într-o zi, când așa, din senin, fără să mă anunțe nimeni și nu știu din a cui ”inițiativă” a venit CRIZA. Clienții nu își mai onorau plățile, contractele erau reziliate, lucrările rămâneau pe jumătate făcute; băncile își cereau ratele, apoi mi-au cerut mașinile, apoi mi-au suspendat conturile. Angajații au plecat unul câte unul, în altă țară, bineînțeles. Iar tie, Românie, nu ți-a păsat de disperarea mea, nu mi-ai dat nici o explicație, nu m-ai susținut cu nimic, deși ți-am cerut ajutorul. Și atunci te-am părăsit pentru a doua oară, Românie!

Și după alți trei ani pe-afară, în care am strâns ban pe ban și mi-am plătit datoriile la bănci și salariile restante la foștii angajați, iar am revenit la tine, țara mea. Și am vrut să fiu un și mai bun cetățean, m-am angajat cu carte de muncă la o companie din industria auto. Eram un simplu executant, nu mai aveam altă responsabilitate, decât aceea să mă duc 10 ore pe zi la lucru, să îmi fac treaba bine și să plătesc taxe la stat.

Intrat în rutina asta a vieții, m-am gândit să mă căsătoresc și apoi a venit pe lume copilul. Bucurie mare, până într-o zi când a trebuit să merg cu el la spital. Unde am aflat că are o problemă gravă de sănătate. Și a început ”lupta” cu supraviețuirea și cu sistemul medical. Un sistem în care unii medici îmi spuneau să renunț și să fac alt copil. Un sistem care aproape întotdeauna punea cazul meu pe o listă de așteptare, deși era foarte clară urgența situației. Un sistem care te face să te simți singur, al nimănui, care te ignoră și care tratează drama umană la diverse. Am avut nevoie de tine, Românie, să îmi fii alături în acele zbateri, dar nu ți-a păsat. Și iar te-am părăsit, pentru a treia oară, Românie.

De atunci sunt la trei mii de kilometri departe de tine. Dar nu te-am uitat, Românie. Și nu te urăsc, ci mă gândesc cu dor la tine și la toți cei dragi rămași acasă. Îți trimit bani aproape lunar, îți scriu scrisori, te critic sau te apreciez, mă uit la viața ta de fiecare zi, dar nu îndrăznesc să vin să mai trăiesc lângă tine. Mi-e teamă că o să mă alungi din nou, cu prima ocazie când o să am nevoie de tine sau o să-ți cer ajutorul.

Am luat cu mine când am plecat un tricolor găurit, stă la loc de cinste pe peretele camerei mele, alături de o icoană. De fiecare dată când spun ”Tatăl nostru” îl am în fața ochilor și mă gândesc la locurile unde am crecut și de unde am plecat cu inima strânsă. Nu te-am uitat Românie, dar tu nu ai timp și nici loc pentru dragostea mea.

Îi vorbesc copilul meu despre tine, ca despre un ”pământ al făgădinței” în care poate nu o să ajungem niciodată. Vorbim românește în casă, pentru el este limba de suflet, limba dragostei, limba în care a început să cunoască lumea. Cealaltă limbă, de la școală, de la spital, de la magazin, este limba pe care o vorbim doar ca să fim în rândul lumii. Dar limba în care TRĂIM este limba română. Fă-ți timp, Românie, și stai de vorbă cu fiul meu în această limbă minunată, nu-l uita stingher printre alte limbi străine ție. El nu te-a uitat, Românie, deși a apucat să te cunoască prea puțin. Pentru el tu însemni părinții, bunicii, unchii și mătusile, verișorii și oricine rostește un cuvânt în limba română.

Mai am cu mine și un trening pe care scrie România. Și îl port în fiecare duminică, atunci când ies să joc fotbal cu colegii de diferite nații. Și toți mă încurajează cu ”rumener” sau ”rumania”, atât cei din teren, cât și cei din tribună. Și când îi aud strigând așa, crește inima în mine și alerg mâncând pământul acesta străin. Căci nu te-am uitat, Românie, și veau să fii văzută și apreciată prin mine, prin ceea ce fac și ce muncesc eu aici. Căci fără tine sunt al nimănui, iar tu fără mine o să încetezi să mai exiști.

Spune-mi că nu m-ai uitat de tot, Românie. Spune-mi că nu mai este foame și frig la noi acasă. Spune-mi că știi să ai grijă de părinții noștri, că nu îi lași să trăiască și să moară singuri, în mizerie și neputință, așteptând bani pentru medicamente de la copiii plecați să muncească în lume. Spune-mi că poți avea grijă de copiii noștri, de sănătatea și de mintea lor, că ești în stare să faci din ei oameni demni și împliniți. Spune-mi că vrei să îți fim alături, ca buni cetățeni, cinstiți, implicați, iubitori; arată-ne respect și dorință de a pune umărul împreună să te ridicăm din mocirla în care te scufunzi, Românie.

Spune-mi că nu m-ai uitat și cheamă-mă acasă, arată-mi că vrei să mă ai și să mă ții alături de tine! Voi veni cu mare drag și bucurie. Căci eu te-am iertat demult, Românie.

Costi Paraschiv, Norvegia

Foto: Adrian Bratoiu, Alba Iulia

Notă: Textul de mai sus face parte din concursul ”Gânduri pentru România”, organizat de Asociația românilor din Norvegia și Jurnal de Nord pentru Ziua Națională a României (1 decembrie 2015). Dacă v-a plăcut acest text și dacă aveți un cont de facebook, vă rugăm să-l apreciați (să-i acordați un ”like”) și eventual să îl distribuiți mai departe către prieteni. În funcție de numărul de aprecieri, autorul textului va putea obține premiul oferit de organizatori.

Vă mulțumim pentru colaborare și implicare, în numele autorului și al organizatorilor. Celelalte texte participante la concurs le puteți citi aici.

Adauga un comentariu folosind contul de Facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *